sâmbătă, 1 august 2015

Nu există coincidenţe.


    Un amic pe facebook distrubuise un articol scris de Gabriela Enescu unde aceasta relata o experienţă frumoasă legată de una din cărţile care au înfluenţat-o mult şi care a fost de multe ori citită din cauza unor ambiguităţi ce stârnea curiozitate. Era lipsită de coperţi şi deci, misterioasă chiar de la început, pentru că nu avea nici titlu şi nici autor. Abia anul trecut, într-una din zile, în mod surprinzător o găsise la o librărie. Este vorba despre cartea "Corabia Timpului" scrisă de Monica Pillat, prin 1967. Cel mai fascinant lucru e că cineva îi scrisese un comentariu pe blogul său în care menţiona că această scriitoare locuieşte cu ea de ani buni în acelaşi bloc. Felul în care povesteşte bloggeriţa despre încercările ei de a-şi găsi curaj ca să o viziteze, m-a lăsat să simt furnicături în tot corpul pentru că mi-am amintit de o întâmplare de anul trecut. Eram într-un magazin Scond Hand, mă uitam la nişte cărţi când lângă mine venise o femeie în vârstă, dar cu o faţă agreabilă, distinsă chiar. A spus mai mult pentru sine că s-ar bucura să găsescă nişte cărţi în germană.
     Îmi plac conversaţiile cu bătrânii, au multe lucruri nespuse, multe secrete depozitate de-a lungul acestei călătorii imprevizibile prin timp, aşa că am întrebat-o surprinsă dacă ştie germana. A fost o întrebare banală pe care am aruncat-o din fugă că să prind firul unei conversaţii. Simţeam că e specială. Mi-a răspuns afirmativ şi că acest fapt e firesc pentru că rudele ei aparţin mai multor etnii. Printre altele mi-a spus că e nepoata lui Alexei Mateevici, apoi m-a întrebat blând dacă ştiu cine e acesta. Cum să nu ştiu? E autorul imnului "Limba Noastră", un mare luptător al limbii române de peste Prut!
   Când i-am spus că sunt basarabeancă, ochii ei au scânteiat. Ne simţeam ca doi oameni care s-au găsit într-o ţară străină. Sinţeam cum vorbele ei, originea ei îmi alină dorul de casă. A venit cu familia sa în Bacău pe timpul comunismului. Au fost progoniţi pentru ca erau o familie de preoţi. Mi-a spus că are un fecior care face teatru şi locuieşte în Botoşani. Mi-a dat numarul ei de telefon, adresa ei ca să o vizitez. Prozonieră a emoţiior, am îmbrăţişat-o. Avea o bucurie de copil.
     Am tot amânat de la o vinere, la alta vizita. Ba mă gâdeam că trebuie să îmi aştept bursa ca să iau ceva dulce cu mine, ba că am un program încărcat. Atunci când am strâns curajul de gât şi m-am gândit să-l car cu mine, am realizat că pierdusem foaia cu adresa ei. Încă un om de valoare a trecut pe lângă mine şi l-am "scăpat". Mă gândesc acum că noi avem multe şanse să întâlnim oameni de calitate la viaţa noastră, dar îi ocolim într-un mod atât de obişnuit. Nu avem curajul să îi ţinem alături, nu avem curjul să îi observăm, nu avem curajul să îi recunoaştem. Adesea căutările noastre se rezumă la ei şi cu toate acestea ne încăpăţinăm să-i vedem lângă noi. Şi cum Gabriela Enescu întreba în articolul ei dacă noi credem în coinciedenţe, tind să-i răspund că ele nu există.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu