Toţi tânjim după o Românie altfel. Pe deasupra eu tânjesc după o Basarabie
altfel. Dar lucrurile de calitate se
construiesc cu altfel de caractere. Foarte mulţi probabil aţi văzut filmuleţul
despre primarul care a transformat comuna Peştera, după nivelul de sărăcie a 58-a
din cele 60 pe care le are judeţul Constanţa, în comuna cu cel mai mare venit pe cap de locuitor
din ţară, „Elveţia României” cum i-au spus unii. Lucrurile au evoluat în aşa măsură încât
comuna ar trebui să-şi schimbe numele. Dar nu acesta este cel mai important
aspect. Motivul pentru care lucrurile au evoluat este că omul s-a plâns mai puţin şi a ieşit
din zona lui de confort. A uitat de
fotoliul lui comod, a uitat de buzunare goale. Oamenii care vor să schimbe
lucrurile încep prin a se schimba pe sine. Oamenii care vor schimbări în
comunitate nu aşteaptă momentul potrivit, ei îl fac să fie potrivit în momentul
în care li se naşte o idee.
Un exemplu pentru mine sunt cei ce
au lucrat la proiectul „Casa Gheorghiţă”. Voluntari din biserica Sfânta Treime din Bacău,
voluntari Valoare Plus şi alţi 25 de
voluntari din SUA au muncit împreună
timp de 5-6 zile într-un mod fascinant pentru a schimba cursul vieţii a zece
suflete. Închipuie-ţi că urmăreşti timp de 5-6 zile cum o mână de oameni îţi construiesc cel mai râvnit vis al tău.
Sentimentul pe care îl au acele fiinţe, prizoniere ale sărăciei, este unul din
acelea pentru care nu ai cuvinte. Cu
toate acestea a face o schimbare şi mai ales a deveni o schimbare este departe
de imaginile inedite din filme, departe de cadrele spectaculoase care incită la
acţiune. Oamenii au renunţat la
vacanţele lor, la timpul lor liber! Dacă presupunem că lucrează opt ore pe zi,
ar însemna că după aproximativ 2700 de
ore de muncă îşi petrec o parte din
vacanţa mult aşteptată, lucrând într-o zonă săracă, mulţumindu-se cu o
satisfacţie spirituală.
Uneori părea amuzant să vezi la
sfârşitul programului de lucru oameni cu un bronz inegal pe faţă din cauza
ochelarilor de soare, cu părul gri de praf, uşor ciufulit din cauza
materialelor de lucru. Alteori era dureros pentru că te-ai lovit cu piciorul
într-o scândură, sau te-ai înţepat cu
fibre de sticlă în timp ce încercai să imobilizezi materialul termoizolant , fibre
care rămân fixate pe haine până la sfârşitul zilei, îţi lăcrimau ochii de la un
simplu măturat sau transpirai în bătaia soarelui în timp ce montai ţigla. A
doua zi dimineaţă te trezeşti cu picioarele umflate şi dureri de muşchi în tot
corpul sau nici măcar nu reuşeşti să adormi din cauza arsurilor solare. Nu ai
cui să te plângi pentru că vrei schimbare, înghiţi în sec, urcând în maşină
dis-de-dimineaţă. Aşa arată vacanţa de
vis a oamenilor care vor ca lucrurile să se mişte, aşa îşi petrec timpul cei ce
îşi construiesc caractere.
Este surprinzător să vezi cum oameni din diferite culturi lucrează
împreună, cum barierele lingvistice nu sunt luate în serios. Îmi amintesc cum
am tradus împreună cu alţi prieteni o remarcă amuzantă din engleză în română.
Le-am spus românilor să plece din cameră pentru că americanii nu reuşesc să se
adapteze modului de lucru rapid şi să-şi aleagă altă cameră unde să prelucreze
perţii, când trebuia să le spun că americanii vor să iasă din cameră pentru că
nu fac faţă românilor. Această situaţie un pic jenantă a fost corectată de
Marian Pădureţ, făcându-ne să râdem toţi de traducerea stângace. Nici acum
nu-mi amintesc cum li se spune la şuruburi în engleză, dar dacă ar pronunţa
vreun voluntar din SUA cuvântul imediat aş şti ce am de făcut. Nu am fost decât
o zi din cele două zile libere pe care le-am avut, spre marea mea ruşine trebuie
să lucrez la responsabilitate. În schimb, mă bucur enorm pentru exemplu pe care
reuşesc să-l ofere oamenii ce au curaj. Mă bucur că sunt mereu în momentul şi
locul potrivit.
Tatăl familiei cu mulţi copii din Beneşti, slab de-l bate vântul, era de-a
dreptul uluit, încercănd să ofere tăcut o mână de ajutor, la propriu, pentru că
doar o mână are. Joi am făcut cunoştinţă
cu Nicoleta, fata de vreo 16-17 ani care mi-a zâmbit timid, zâmbet ce aduce a
speranţă. Tot joi am fost amuzată de Victor, un alt membri al familiei
Gheorghiţă care a privatizat chitara unui voluntar, încercând toată ziua să înveţe să cânte.
Băieţelul are nişte ochi mari, incredibil de frumoşi şi nişte mânuţe pline de
răni. Unul dintre voluntarii americani mi-a spus că e foarte surprins de
puterea lui şi că lucrase cu îndărătnicie la casa lui proprie. Am mai remarcat
câţiva puşti blonzi care alergau fericiţi prin apropiere. Copii fericiţi pentru
că au o casă! Jos Pălăria pentru oamenii care au făcut ca proiectul social
„Casa Gheorghiţă” să devină realitate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu